A fost înfiinţată la 1 septembrie 1923 cu învățătorul Ştefan Crăciunoiu. În acea dată funcţiona într-o sală de clasă situată pe lângă actuala Şcoală Nr. 2. În anii1928-1933 a funcţionat cu chirie în casele lui Ion Lăzărescu de pe strada Carpaţi nr.5, apoi între anii 1934-1936 în casele lui Ştefan Gabroveanu. După 1936 a avut local propriu pe strada Carpaţi, donat de Iovan Ibaşu Gabroveanu. În anul 1967 se construieşte un local cu 8 săli de clasă, actualul local, pentru a servi sectorul Gabroveni. În 1968 se dă în funcţiune.
Tot în acest sector, în anul 1919 se înființează şi prima grădiniţă cu educatoarea Aurora Ciobanu, care până în 1936, a funcţionat cu chirie în diferite localuri, apoi alături de Şcoala cu clasele I-VIII nr. 1 Băileşti, în localul donat de Iovan Ibaşu Gabroveanu, până în 1978, când în acest local se realizează Muzeul Câmpiei Băileştilor. Atunci grădiniţa s-a mutat în clădirea actuală, clădire revendicată după 2000 şi pentru care, în prezent se plăteşte chirie.
După 1973, Şcoala nr. 1 se uneşte cu Şcoala nr. 5, din sectorul gării pentru ca apoi, în 1990, Şcoala nr. 5 să se despartă de Şcoala nr. 1 devenind Şcoala nr. 6. În 2010 Şcoala nr. 6 devine structură a Şcolii Nr. 1 Băileşti.
Din 01.09.2002, şcoala capătă personalitate juridică şi i se arondează ca structură Grădiniţa nr. 3. Din 01.09.2010 i se arondează ca structuri şi Şcoala nr. 6 şi Grădiniţa nr. 4.
Actuala Şcoală gimnazială nr. 6 Băileşti a cunoscut de la înfiinţarea sa în anii 1930 mai multe forme de organizare, mai multe denumiri şi chiar mai multe amplasări. La înfiinţarea sa a funcţionat ca şcoală primară cu 2 clase de simultan şi se afla, ca localizare, chiar lângă gară. În anii 1950 a fost construit actualul local şi şi-a continuat activitatea ca şcoală primară sub denumirea de „Şcoala Generală nr. 5”, pe parcurs căpătând şi ciclul gimnazial. În anii ’70, în urma restructurării reţelei şcolare, a devenit structură a Şcolii Generale nr. 1. În 1990 a fost reînfiinţată ca şcoală de sine stătătoare, cu ciclul primar şi gimnazial, sub denumirea de Şcoala Generală nr. 6.
În parteneriat cu ceilalţi factori interesaţi de educaţie, şcoala se străduieşte să creeze un mediu favorabil astfel încât fiecare elev să-şi atingă maximum posibil de capacităţi intelectuale, morale, emoţionale şi de lucru în echipă.
În acord cu viziunea și cu principiul că progresul poate fi obținut numai prin performanță, școala oferă elevilor săi șanse egale de formare și dezvoltare a personalității lor, pregătirea necesară pentru valorificarea întregului lor potențial astfel încât să obțină performanța școlară necesară progresului personal. De aceea, prioritar pentru școală este asigurarea calității serviciilor educaționale, având în vedere atingerea standardelor de performanță europene.
Școala gimnazială nr.1 Băilești și-a propus redimensionarea rolului social al educaţiei prin reorganizarea instituţiei şcolare în cadrul societăţii prin abordarea unui stil de lucru cooperant, democratic în vederea realizării unei atmosfere pozitive necesare desfăşurării activităţii didactice.
Serviciile oferite de școală au la baza calitatea, performanța, promovarea valorilor europene, egalitatea șanselor pentru toți participanții în proces și deschiderea spre învățarea pe tot parcursul vieții.
O școală își îndeplinește misiunea dacă valorizează fiecare copil, îl stimulează intelectual, din punct de vedere al atitudinilor și trăsăturilor sale de personalitate.
Municipiului Băilești este situat în una din cele mai mănoase părți ale țării, zona în care a apărut Băileștiul pe arena istoriei a fost locuită permanent încă din cele mai vechi timpuri, principala ocupație a primilor locuitori constituind-o, încă din epoca pietrei, agricultura. Primele descoperiri arheologice care dovedesc locuirea vetrei orașului datează din perioada anilor 680-1025.
În ceea ce privește numele localității, au circulat două legende pe care tradiția orală le-a păstrat, fără să se știe - cum e și firesc, adevărul.
Potrivit uneia, numele ar fi derivat de la descendenții unuia, Ilie, proprietar în vremuri imemoriale, al unor cirezi de vite, pe aceste meleaguri de margine de țară, adică provenind de la cuvintele ”Boii Ilieștilor”, comprimate, mai târziu, în ”Băilești” cu modificările fonetice respective.
După cea de a doua, numele ar veni de la urmașii unuia, Băilă - Băilești, ceea ce, parcă, ar fi mai credibil.
Ca nume de localitate, Băilești, provine de la numele "Băilă", un neam fruntaș de oieri. Băilă împreună cu ai săi au făcut popas de iernare, ani la rând, în această zonă și astfel a apărut satul Băilești.
Oricum, Băileștiul, a fost o așezare rurală de oarecare notorietate în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, cu deosebire prin amploarea târgului săptămânal.
Prima atestare documentară din 4 ianuarie 1536 din timpul domniei lui Radu Paisie amintește că Băileștiul exista încă din vremea domnitorului Mircea cel Bătrân (1386-1418).
Fiind o localitate destul de cunoscută prin târgurile săptămânale sau bâlciurile anuale, prin numărul mare de locuitori pentru acea perioadă, Băileștiul se găsește în documente cartografice ale vremii, cum ar fi harta realizată în anul 1718 de Anton Maria del Chiaro după Harta Țării Românești întocmită de stolnicul Constantin Cantacuzino în anul 1700, ori prima hartă geografică a Olteniei întocmită în anul 1722 de căpitanul austriac Friedrich Schwantz.
La 14 (26) septembrie 1828, la Băilești, are loc o importantă luptă între turci (26.000 de ostași și 30 de tunuri) care ocupaseră satul, și trupele rusești, conduse de generalul Friedrich Caspar von Geismar (4.500 de ostași și 14 tunuri), alături de care luptă și un detașament de 1200 panduri, în urma bătăliei, turcii au fost izgoniți. În lupte a participat și Constantin Ghika, fratele domnitorului, caimacamul Valahiei Mici, alături de un detașament de călăreți-arnăuți. Pentru faptele sale de vitejie din timpul întregului război ruso-turc, căpitanul de panduri Gheorghe Magheru a fost decorat de către țarul Rusiei cu ordinul Sf. Ana în gradul de cavaler. La început vatra satului era în punctul "Țurțani" în "Valea lui Trăilă". Începând cu finele anului 1828 vatra este mutată în actualul loc, unde proprietarul moșiei, prințul Gheorghe Știrbei, a trasat personal străzile paralele cu intersecții perpendiculare largi încât să "se poată întoarce carul lung dintr-una", spunând că odată, peste ani, Băilești va deveni un oraș frumos.
În noul sat, pe actuala vatră, s-a creat "Slobozia Băilești" unde cei nou veniți să se așeze aici au primit 800 stânjeni pătrați loc de casă și scutire de anumite obligații pe trei ani. În acest cadru au venit un număr mare de locuitori din satele vecine, care și azi poartă numele satului de unde au venit (Urziceanu, Moțățăianu, Bistriceanu, Săceanu, Corlățeanu, Cioroianu, Negoianu, Coveianu, Săpăceanu, Măceșeanu, Galiceanu, Poienaru, Tunaru, Ghidiceanu, Vârtopeanu, etc) precum și un însemnat număr de transilvăneni ([Ungureanu, Ardeleanu, Munteanu, Pădureanu, etc), dar și mai ales bulgari de naționalitate română din sudul Dunării (Gabroveanu), români ce se reîntorceau acasă, care trecuseră Dunărea la turci din cauza vieții grele de acasă, precum și bulgari neaoși, care au venit cu rudele la prietenii lor români. Bulgarii neaoși, de altfel puțini la număr cei care s-au fixat în Băilești, în majoritate s-au retras în Bulgaria atunci când scutirile și "sloboziile" au fost desființate de către "Regulamentul Organic", astfel că în Băilești, au fost și sunt prea puține influențe și urme bulgare, care au aparținut mai mult bulgarilor care lucrau sezonier pe aici. Dacă în anul 1829 Băileștiul avea 99 de familii, în anul 1831 avea 507 familii, între care 286 străini și în majoritate români și foarte puțini bulgari, iar în anul 1838 avea 590 familii din care rămăseseră numai 169 familii de străini, aceștia plecând în urma desființării privilegiilor.
În urma războiului româno-ruso-turc din anul 1877, care a dus la cucerirea independenței de stat a României, Băileștiul, prin poziția sa, a jucat un rol strategic deosebit de important iar băileștenii au contribuit din plin la întreținerea unităților militare care staționau aici în rezervă sau erau în mișcare. De asemenea, mulți băileșteni, printre care amintim numai pe Ion Vătafu, Potopineanu Stan, Stăncurel Stan și Mitrică Stancu, s-au distins pe câmpul de luptă, parte din ei căzând în luptă.
La 1877 a fost unul din punctele de comandă ale armatei române – eveniment descris de Duiliu Zamfirescu, în cel de al treilea roman - ”În război”, din ”Ciclul Comăneștilor”. Se cuvine menționat faptul că un număr apreciabil de băileșteni a participat la Războiul de Independență în calitate de combatanți, iar, celor jertfiți, comunitatea le-a dedicat un monument aflat la Cimitirul ”Eternitatea”, situat în partea de sud a localității.
Furtunosul an 1907, care constituie apogeul luptei țăranilor români pentru drepturi sociale, a însemnat o cumplită încercare pentru Băilești. Aici răsculații au ținut piept 5 zile forțelor de represiune iar reprimarea răscoalei a fost cruntă: 42 morți, peste 100 răniți, peste 300 arestați iar satul Băilești a fost bombardat de tunurile armatei.
Ca o recunoaștere oficială a stadiului de dezvoltare economică și socială, în urma unui decret regal, la 3 mai 1921 s-a serbat cu deosebit fast transformarea comunei rurale Băilești (în acea perioadă era cea mai mare comună rurală din țară) în comună urbană. Previziunea proprietarului moșiei Băilești din anul 1831, că acest sat va deveni oraș, se îndeplinise.
În cele două războaie mondiale Băileștiul a dat jertfe însemnate, după cum indică cele două monumente închinate a amintirii lor – primul, în centrul localității, operă a sculptorului I. Iordănescu și al doilea – al eroilor băileșteni căzuți în Răsărit și Apus în ultimul război, situat în fața Casei de Cultură ”Amza Pellea”, de Ilarion Voinea – fost elev al școlii.
În Primul Război Mondial s-au jertfit pe câmpul de luptă pentru reîntregirea neamului 156 băileșteni, soldați, gradați și ofițeri a căror memorie este cinstită și eternizată prin Monumentul Eroilor Băileșteni, realizat de sculptorul Iordănescu și inaugurat la 24 octombrie 1924.
Asemeni tuturor românilor, și în Al Doilea Război Mondial, băileștenii au fost prezenți pe câmpul de luptă pentru eliberarea patriei și victoria definitivă asupra fascismului, unde au rămas 108 din cei mai viteji fii ai orașului.
În 1921, Băileștiul a fost declarat ”Comună urbană” - adică oraș – iar în 1991 – municipiu, deși anii în care au urmat, comerțul a trecut înaintea industriei, pe plan local, iar, ca populație, localitatea, după cum se poate observa cu ușurință, de la peste 22000 de locuitori, a scăzut sub 18000. Depopularea e în curs datorită lipsei locurilor de muncă, fapt ce a favorizat emigrația.
Deși oficialitatea locală a depus eforturi și demersuri evidente, sub aspectul stimulării dezvoltării urbane, Băileștiul a stagnat nu numai material, ci și spiritual, din moment ce școlile sunt dotate cu cele necesare desfășurării procesului educativ, iar populația școlară este într-o vădită descreștere, de la un an la altul.
